Iubirea ... Ce este iubirea? Unde este ea? De ce nu apare? De ce nu o vedem? ar fi întrebări care sigur şi-au pus-o toţi tinerii, inclusiv părinţii noştrii sau bunicii noştrii ... cândva ... demult. Ea apare. Ea există. Nu o vedem ... şi nu o simţim fiindcă nu e momentul potrivit. Trebuie să avem răbdare, trebuie să ne cunoaştem, apoi ... să ne deschidem inimile, iar după toate acestea sigur va apărea. Ea ne va lua în braţele ei şi ne va proteja. Ne va proteja mereu, ca o mamă care îşi apără copilaşii. Va fi lângă noi, începând cu momentul în care apare până în momentul când nu vom mai avea nevoie de ea ... când vom pleca într-o lume mai bună, în care şi iubirea are o altă faţă. Până atunci, va fi lângă noi. Încearcă să iubeşti ca să fi iubit
Iubire. Cuvântul care a atins buzele fiecărui muritor. Puţini sunt cei care ştiu că din Nemurire vine şi că spre nemurire ne-a fost dată. Iubim. Asta pot citi în ochii fiecărui trecător, sperând că poate licărirea unuia îmi va desluşi...iubirea. Dar încep să mă îndoiesc...poate nu am nevoie de explicaţii... Iubirea e motiv şi scop deopotrivă. Dacă la baza existenţei noastre stă o nemărginită Iubire, la fel de adevărat este faptul că prin iubire atingem desăvârşirea. Cum altfel ne-am bucura de minunea unei noi zile, cum am putea fugi ca nişte copii prin ploaie, cum am putea zâmbi prosteşte, mulţumind, îmbrăţişând, sperând şi crezând că există ceva bun în fiecare crâmpei de lume? Cum altfel, dacă nu iubind? Iubirea e dantelă fină prin care se vede un drum pe care ne unduim puritatea. Pentru că doar un suflet limpede poate iubi sincer, doar prin raze luminoase se vede frumuseţea adevărată. Doar un astfel de om poate făuri, dezlega misterele existenţei umane, poate gusta desăvârşirea în fiecare clipă în care iubeşte. Iubirea e pasiune. E sentimentul căruia îi place să fie ascuns, fără a şti cât de evidente sunt urmele, fără a se simţi deconspirat. E setea de autocunoaştere, de a-ţi găsi răspunsuri în cel de lângă tine, e cadrul în care omul îşi afirmă tot ce are mai valoros, îşi cere dreptul de a începe cu literă mare o nouă filă a vieţii. Iubind dăm viaţă, iubind înflorim, iubind râvnim, iubind greşim. Şi ne ofilim...iubind. Aşa cum iubirea e cea care te poartă spre vis, lipsa ei smulge aripile pufoase ale împlinirii. Tulburătoare, obsedantă, febrilă, asumarea iubirii imposibile sau pierderea persoanei prin care zâmbeai rupe toate legăturile interioare, lăsând în urmă un naufragiat care nu ştie încotro să înoate, speriat de eşec, vlăguit de amintirea care l-a lăsat cu braţele întinse. [...] Da,iubire...tu...cireş care te scuturi prea devreme, fără să mă anunti şi când încerc să îmi îngrop lacrimile la rădăcina ta, mă adormi cu mireasmă dulce. Iubire, tu, care nu mă întrebi niciodată dacă mi-e bine, tu care ştii că degeaba fug şi mă aştepţi oriunde m-aş opri. Tu, care râzi ştrengăreşte când vrei să îmi demonstrezi că fără tine sunt un om gol. Şi ştii că am să te chem din nou.... Da, iubre. Tu, care mă goleşti, mă îmbolnăveşti şi mă omori cu lipsa ta.
Iubirea ... Ce este iubirea? Unde este ea? De ce nu apare? De ce nu o vedem? ar fi întrebări care sigur şi-au pus-o toţi tinerii, inclusiv părinţii noştrii sau bunicii noştrii ... cândva ... demult.
RăspundețiȘtergereEa apare. Ea există. Nu o vedem ... şi nu o simţim fiindcă nu e momentul potrivit. Trebuie să avem răbdare, trebuie să ne cunoaştem, apoi ... să ne deschidem inimile, iar după toate acestea sigur va apărea. Ea ne va lua în braţele ei şi ne va proteja. Ne va proteja mereu, ca o mamă care îşi apără copilaşii. Va fi lângă noi, începând cu momentul în care apare până în momentul când nu vom mai avea nevoie de ea ... când vom pleca într-o lume mai bună, în care şi iubirea are o altă faţă. Până atunci, va fi lângă noi. Încearcă să iubeşti ca să fi iubit
Iubire. Cuvântul care a atins buzele fiecărui muritor. Puţini sunt cei care ştiu că din Nemurire vine şi că spre nemurire ne-a fost dată.
RăspundețiȘtergereIubim. Asta pot citi în ochii fiecărui trecător, sperând că poate licărirea unuia îmi va desluşi...iubirea. Dar încep să mă îndoiesc...poate nu am nevoie de explicaţii...
Iubirea e motiv şi scop deopotrivă. Dacă la baza existenţei noastre stă o nemărginită Iubire, la fel de adevărat este faptul că prin iubire atingem desăvârşirea. Cum altfel ne-am bucura de minunea unei noi zile, cum am putea fugi ca nişte copii prin ploaie, cum am putea zâmbi prosteşte, mulţumind, îmbrăţişând, sperând şi crezând că există ceva bun în fiecare crâmpei de lume? Cum altfel, dacă nu iubind?
Iubirea e dantelă fină prin care se vede un drum pe care ne unduim puritatea. Pentru că doar un suflet limpede poate iubi sincer, doar prin raze luminoase se vede frumuseţea adevărată. Doar un astfel de om poate făuri, dezlega misterele existenţei umane, poate gusta desăvârşirea în fiecare clipă în care iubeşte.
Iubirea e pasiune. E sentimentul căruia îi place să fie ascuns, fără a şti cât de evidente sunt urmele, fără a se simţi deconspirat. E setea de autocunoaştere, de a-ţi găsi răspunsuri în cel de lângă tine, e cadrul în care omul îşi afirmă tot ce are mai valoros, îşi cere dreptul de a începe cu literă mare o nouă filă a vieţii.
Iubind dăm viaţă, iubind înflorim, iubind râvnim, iubind greşim. Şi ne ofilim...iubind.
Aşa cum iubirea e cea care te poartă spre vis, lipsa ei smulge aripile pufoase ale împlinirii. Tulburătoare, obsedantă, febrilă, asumarea iubirii imposibile sau pierderea persoanei prin care zâmbeai rupe toate legăturile interioare, lăsând în urmă un naufragiat care nu ştie încotro să înoate, speriat de eşec, vlăguit de amintirea care l-a lăsat cu braţele întinse.
[...]
Da,iubire...tu...cireş care te scuturi prea devreme, fără să mă anunti şi când încerc să îmi îngrop lacrimile la rădăcina ta, mă adormi cu mireasmă dulce.
Iubire, tu, care nu mă întrebi niciodată dacă mi-e bine, tu care ştii că degeaba fug şi mă aştepţi oriunde m-aş opri. Tu, care râzi ştrengăreşte când vrei să îmi demonstrezi că fără tine sunt un om gol. Şi ştii că am să te chem din nou....
Da, iubre. Tu, care mă goleşti, mă îmbolnăveşti şi mă omori cu lipsa ta.