Arta de a irosi cuvinte pe filozofii inutile

Am visat că eram într-un loc total necunoscut, într-o excursie sau ceva de genul acesta; în orice caz eram pierdută. Am intrat într-un magazin, unde era o vânzătoare solidă şi foarte mulţi trandafiri. Tot ce-mi amintesc mai departe e că mi-am petrecut tot visul alegând trandafiri. Mă simţeam incredibil de fericită doar fiindcă eram acolo, şi urma să-i cumpăr şi apoi să îi duc în camera mea şi m-am trezit cu acelaşi sentiment, doar fără trandafiri.

Noi, oamenii, suntem extrem de ciudaţi, aşa-i? Ne învârtim în jurul noţiunii de fericire, de fapt în jurul axei proprii. Nu ştiu de unde vin, unde mă duc sau ce trebuie să fac; nu ştiu sigur nici măcar cine sunt. Ştiu doar că sunt centrul universului – la rândul său construit în jurul meu fără un motiv cunoscut. Aşa că mă zbat… nu care cumva să creadă careva că e mai centru decât mine. Am atâta iubire şi nu mai încape şi trebuie să o dau chiar dacă nu sunt sigură ce e. Dar e multă, peste tot, şi mă simt bine deci trebuie să fie importantă, altfel de ce ar ocupa atât de mult spaţiu şi ce altceva e de făcut? E de fapt singurul lucru pe care îl simt… corect, deja perfect. Aşa simt eu deci aşa e pentru că EU sunt încă centrul universului.

Nu cred că ştie cineva ce face; cred că plăcerea e un fel de loterie, unde doar absolut întâmplător cineva nimereşte şi poate…ajunge la perfecţiune. Numai că nu e absolută nici măcar aceea. „Perfecţiunea nu există” – greşit. Nu există ÎNCĂ.

Ne îndreptăm încet spre nebunie. Suntem închişi într-o capsulă şi nu putem nici măcar zbura. Nu vor recunoaşte dar nebunia este aproape de geniu. De fapt nebunia=geniu şi geniu=perfecţiune, aşa că nebunia=perfecţiune aşa-i? Ori geniul e doar pentru cei aleşi şi atunci chiar dacă sunt centrul universului nu mai am vreo şansă la perfecţiune?!... Eventual la nebunie. Hotărât, când voi fi mare, mă fac geniu.