luni, 14 martie 2011

Iubire fara sorti de izbânda

         Iubire. Cuvântul care a atins buzele fiecarui muritor. Putini sunt cei care stiu ca din Nemurire vine si ca spre nemurire ne-a fost data.
         Iubim. Asta pot citi în ochii fiecarui trecator, sperând ca poate licarirea unuia îmi va deslusi...iubirea. Dar încep sa ma îndoiesc...poate nu am nevoie de explicatii...
          Iubirea e motiv si scop deopotriva. Daca la baza existentei noastre sta o nemarginita Iubire, la fel de adevarat este faptul ca prin iubire atingem desavârsirea. Cum altfel ne-am bucura de  minunea unei noi zile, cum am putea fugi ca niste copii prin ploaie, cum am putea zâmbi prosteste, multumind, îmbratisând, sperând si crezând ca exista ceva bun în fiecare crâmpei de lume? Cum altfel, daca nu iubind?
           Iubirea e dantela fina prin care se vede un drum pe care ne unduim puritatea. Pentru ca doar un suflet limpede poate iubi sincer, doar  prin raze luminoase se vede frumusetea adevarata. Doar un astfel de om poate fauri, dezlega misterele existentei umane, poate gusta desavârsirea în fiecare clipa în care iubeste.
           Iubirea e pasiune. E sentimentul caruia îi place sa fie ascuns, fara a sti cât de evidente sunt urmele, fara a se simti deconspirat. E setea de autocunoastere, de a-ti gasi raspunsuri în cel de lânga tine, e cadrul în care omul îsi afirma tot ce are mai valoros, îsi cere dreptul de a începe cu litera mare o noua fila a vietii.
           Iubind dam viata, iubind înflorim, iubind râvnim, iubind gresim. Si ne ofilim...iubind.
Asa cum iubirea e cea care te poarta spre vis, lipsa ei smulge aripile pufoase ale împlinirii. Tulburatoare, obsedanta, febrila, asumarea iubirii imposibile sau pierderea persoanei prin care zâmbeai rupe toate legaturile interioare, lasând în urma un naufragiat care nu stie încotro sa înoate, speriat de esec, vlaguit de amintirea care l-a lasat cu bratele întinse.
O astfel de iubire care strapunge Universul din fiecare unghi în parte este întâlnita în poezia eminesciana, îmbracând diferite ipostaze:iubire paradisiaca,demonica, funebra.
Dragostea lui Eminescu e pribeaga, senzuala, momentana si totala în acelasi timp, epuizata în întregime, dupa care e reluata continuu.
Femeia lui Eminescu nu tulbura printr-un complex de nuante. E frumoasa ca nimeni alta, trezind un interes si o pasiune care nu suporta ideea de imposibil, caci prin existenta unei astfel de femei, întregul Univers conspira la nasterea sentimentului de iubire, poetul fiind mângâiat de întreaga natura prin iubita sa.
„De râzi, se desprimavereaza
Învie totul unde-i sta,
Caci tu esti viata tuturora
Si numai eu sunt viata ta”
                         (Atât de dulce...)
Extazul devine o continua chemare la simpla traire a unei iubiri atât de intense, fara de care viata îsi pierde sensul, importanta. Complexitatea sentimentului de iubire  apare în contrast cu simplitatea gesturilor, cu nevoie de a-i mângâia parul, de a-i saruta buzele, de a o strânge la pieptul lui. Naivitatea unor astfel de gesturi si a ideii de iubire pe furis este împletita armonios cu pasiunea unei iubiri mature:
„Parul tau ti se desprinde
Si frumos ti se mai sede
Nu zi ba când te-oi cuprinde
Nime-n lume nu ne vede”
                   (Lasa-ti lumea...)
Visul începe atunci când marea iubire se ispraveste. Amintirea a ceea ce a fost îl propulseaza spre oroarea vinei, a nenorocirii, a spasirii unui destin potrivnic, pâna când chemarea la trairea fara teama a iubirii e reluata, asemenea  nevoii de lumina într-un întuneric usturator:
         “Ce e amorul? E un lung
          Prilej pentru durere,
          Caci mii de lacrimi nu-i ajung
          Si tot mai multe cere.”
                           (Ce e amorul?)
Teama de lume si de incapacitatea ei de a întelege profunzimea care l-a facut  sa atinga stelele devine insuportabila. Fara iubire moartea e doar un eveniment ce pune capat unei dureri sau trairilor sufocate de oprobiu:
       „Când stii ca visu-acesta cu moartea se sfârseste,
         Ca-n urma-ti ramân toate astfel cum sunt, de dregi
         Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseste
         Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
         Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi.”
                                        (Împarat si proletar)
Imposibilitatea de a-si trai iubirea asa cum întreaga fiinta îi cerea, dar si intensitatea cu care ar fi sugrumat clipele fara ea, au dat nastere unor opere care au împiedicat simpla aducere aminte, trezind în sufletul fiecaruia dintre noi visarea clipelor pline de iubire si teama de a fi sufocat. Dincolo de mostenirea lasata, iubirea lui Eminescu este una fara sorti de izbânda, o poveste traita într-o lume ostila unde pasiunea a devenit o succesiune de zadarnicii, iar fericirea, unul din „desartele idealuri”.
Da,iubire...tu...cires care te scuturi prea devreme, fara sa ma anunti si când încerc sa îmi îngrop lacrimile la radacina ta, ma adormi cu mireasma dulce.
Iubire, tu, care nu ma întrebi niciodata daca mi-e bine, tu care stii ca degeaba fug si ma astepti oriunde m-as opri. Tu, care râzi strengareste când vrei sa îmi demonstrezi ca fara tine sunt un om gol. Si stii ca am sa te chem din nou....
Da, iubre. Tu, care ma golesti, ma îmbolnavesti si ma omori cu lipsa ta.


                                                                                            Dandu Simona

2 comentarii:

  1. Ma-nclin inceputurilor si ador gandurile pure ale fiecarei afirmari...intru cuvant,intru fapta...Al tau sta sub semnul unei admirabile generozitati interioare, un gest pe care il faci reverentios in fata darurilor date...stiu ca poti si cred ca poti...

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc...:) ma inclin in fata puterii pe care mi-o dati. Doar asa pot...

    RăspundețiȘtergere