Când lacrimile îngheaţă...
Gherasim Casiana





Fotografia realizata de Casiana ma trimite cu gandul la o moarte care sper sa isi piarda sensul curand, sa ne prinda din urma viata si soarele. Iarna aceasta e altfel...
Tacere. Cateva suflete plâng. Si noi, in nimicnicia nostră, credem că nu le aude nimeni.
Tacere. Am obosit. Televizorul are grija sa imi amintescă de cei care vad doar lumini reci. Ce n-as da ca fiecare sa simta un fior rece, in fotoliul cald de acasă, unde grijile sunt putine, poate inexistente, unde grijile sunt o imagine a celor chinuiti. Ce n-as da sa moara din mintea noastra acel "nu ma priveste"
Iarna. Frig. Sufletul meu de copil canta. Alb, lumina.
Iarna. Frig. Sufletul meu de "adult", "adolescent", "tânăr" plange.
Intrebare pentru cei care cred ca meritam toate astea, pentru cei care cred că un astfel de chin e un semn al rautatii nostre ce trebuie scufundate: ce sa-i fac sufletului nevinovat care ingheata in abisul nepasarii noastre? Cum sa îi spun ca e iarna? Cum sa ii spun sa reziste, sa aiba rabdare?
E iarna. O patura prea grea apasa. Nimicnicia din mine ma strange de suflet. As vrea sa imi fie frig si mie. Eu sigur merit, caci Doamne, nu sunt vrednica sa alin plansul celorlalti nici sa il trasnform in rabdare si biruinţă.
E iarna. Si ma rog ca lacrimile sa se dezghete. Incet...Pamântul sa le soarba si cerul sa le asculte.
(Dandu Simona)