Plimbare

Vesnic condamnat la schimbare omul e un “plimbaret”. Azi aici, maine dincolo, cine poate prezice de pe ce carare vei zdruncina praful neatins de altii, ce flori iti vor mangaia talpile, unde si cand vei avea ocazia sa poposesti? Nimeni? Iti spun eu caci raspunsul e simplu; cerul. Da, cerul. De la albastrul lui intens pana la griul aproape inexistent se schimba, cum spunea bunica, ”la fel ca vremea” . Azi colorat si plin de speranta, maine ingrozitor de palid. Tu esti tot acolo, in labirintul tau; te plimbi mereu odata cu cerul. Azi energic si plin de viata, maine trist ca o zi de toamna. Unde esti? Incotro mergi? Ai o idee, dar nu stii exact caci pasii tai si mintea nu sunt in concordanta, parca si-au pierdut conexiunea. Singurul lucru concret a ramas tot cerul. Esti si vei fi sub acelasi cer. Dar nu iti place. E ceva ce pare ca tu nu stii desi toti ceilalti plimbareti au aflat deja. Au un alt stil de a se plimba. Te recunosti in cativa, realizezi ca ai putea si tu sa tii capul mai drept, sau picioarele mai apropiate, sa mergi putin balansandu-te, sau chiar si cocosat, dar nu o faci. “E prea mult” iti spui si continui sa mergi la fel. Un plimbaret care inca nu realizeaza ca se plimba, el chiar vrea sa ajunga la destinatie.  “Tinere! Incotro asa grabit?” ajunge o batranica sa te intrebe. “Oh bunicuto, ma duc la…” si te opresti. Te opresti din mers. Desi era atat de evident scopul tau, ce sa mai, de cativa kilometrii vedeai destinatia, acum s-a lasat o ceata neanuntata.  Tacere. Ai ramas singur, tu si cararile tale toate.  “Unde merg?” Iti spun eu…vei sti doar atunci cand vei ajunge la destinatie si-atunci, te rog, sa nu uiti sa privesti cerul.