Goana după vânt

Hotărârea de care dădea dovadă drumul nu întrecea îndârjirea oamenilor din sat. Drept. Tăia satul în două, ca o sabie care scrijeleşte pe ţărână graniţa între două iubiri care pălesc într-o luptă surdă, inutilă, anulându-se reciproc. Răniţi sunt cei buni, alături de cei orgolioşi. Şi Dumnezeu.
Între munţi, viaţa dădea impresia simplităţii şi a curăţiei sufleteşti. Pământul era muncit, omul avea mâinile crăpate şi nădejdea unui trai liniştit. Avea munca şi rugăciunea. În căutarea unui astfel de trai,zeci de familii lăsaseră bunăstarea oraşului pentru un colţisor asupra căruia Divinitatea a îngăduit doar suflarea vântului prin pletele pădurii şi mângâierea soarelui care se adapă cu roua din leagănul ierbii. Mulţi oameni se mutasera aici căutând ultimele urme de linişte şi comuniune, departe de progresul unei societăţi care îi sărăceşte spiritual. Din câteva case răsfirate de-a lungul unui pârâu care işi spărgea furia la poalele unei păduri gârbovite de ani, aşezarea devenise loc de linişte, intrigă, indiferenţă, revoltă, toleranţă, duşmănie, aparenţe şi oameni care trăiesc pentru ele.
Din vârful muntelui, dorinţa divină se face înţeleasă. Este de ajuns o privire asupra satului. Drumu-l taie , rupe legăturile, slăbeşte iubirea. Un drum, pe care oamenii par furnici. Le e greu să traverseze graniţa, limitându-se la „partea lor”. Cei care îndrăznesc sunt traşi înapoi cu frica pierzării. Mulţi sunt cei care au schimbat unghiul, convinşi că au luat decizia cea mai bună. Puţini sunt cei care au ştiut să rămână la locul lor şi, în acelaşi timp să respecte locul celorlalţi.
Satul părea o inimă- doi lobi care, dincolo de bogăţia sufletească a fiecăruia, nu-şi pot armoniza bătăile. De o parte a dumului, o biserică din lemn, o cruce la umbra căreia se odihnea de zeci de ani primul preot care a slujit acolo. Privind biserica, fiecare trecător se apropie pentru a studia pictura modestă a iconostasului, şi pentru a desluşi înţelesul unei gravuri cu litere suficient de complicate pentru a stârni intrebarea majorităţii. „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta. ”
De cealaltă parte a drumului, o clădire de un alb impecabil. Abia după ce te apropii, observi că e o biserică deoarece arhitectura ei nu seamănă cu cea a unei biserici ortodoxe. Înăuntru, prima imaginea este cea a unui verset care împodobeşte un perete alb,deasupra baptistierului. „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic”.
La marginea satului, cimitirul atrage atenţia prin 5 pietre funerare pe care erau gravate numele şi vârstele unor copii. Erau una lânga alta, aceeaşi formă dreptunghiulară care se distingea printre restul mormintelor care purtau deasupra cruci, de lemn sau marmură. Între ele, murdară de ţărână, Maria îşi jelea pruncii. Singură. De când rămăsese fără mangâierea lor, de opt ani, se purta mereu în haine de doliu, îşi ascundea faţa, crezând că lumea din sat îi cunoaşte doar ochii verzi , udaţi în albia durerii şi remuşcărilor. Dar fiecare ştia prin ce trecuse.
Când avea nouăsprezece ani, Maria s-a căsătorit cu bărbatul cu care avea de gând să-şi petreacă tot restul vieţii. Dar războiul şi-a înfipt ghearele în fericirea ei şi, la câteva luni după ce s-au căsătorit, soţul ei a plecat cu zâmbetul pe buze tremurânde, promiţându-i că se va întoarce. La 3 luni după moartea lui, Maria renunţă la doliu, sub pretextul unei tinereţi care nu se merită pierdută, şi incepe o nouă viaţă alături de un alt bărbat. Deşi, la scurt timp rămâne insărcinată, priveşte de data aceasta căsătoria ca pe o inutilitate şi nu accepta presiunile parinţilor ei. Timpul trecea, aveau deja 5 baieţi, însă toţi erau bolnavi. Viaţa Mariei era lipsită de grijile materiale, tatăl copiilor muncea toată ziua pentru a-i creşte, ea se ocupa de educarea lor. Viaţa ei era liniştită, nu fericită. Când bărbatul s-a hotărât să primească botezul la biserica baptistă din sat, Maria a rămas indiferentă. Nu şi-a spus părerea şi a acceptat fără a se gândi prea mult să îşi lase copii să fie botezaţi atunci când ei vor decide. Mama ei era ortodoxă şi toate încercările de a o convige să îşi respecte credinţa fuseseră zadarnice. Maria ajunsese astfel să nu o intereseze nici religia în care fusese botezată, nici cea în care se aşteptau cei mai mulţi să se boteze.
Când într-o seară, după muncile gospodăriei, şi-a găsit toti cei cinci copii osteniţi ca după o lungă zi de joaca şi a constatat că muriseră toţi, şi-a pierdut minţile şi lacrimile. Tatăl copiilor nu căutase niciun răspuns. A îngropat copii la marginea pădurii apoi a părăsit satul, în căutarea liniştii.
Asupra Mariei au năvălit toate valurile durerii. Fiecare sătean avea propria versiune, fiecare găsea o altă cauză a acestei nenorociri. Povestea a rămas la nivelul unei normalităţi, a unei vieţi cu bucurii şi dureri, a răsplatei şi a pedepsei.
Oamenii şi-au continuat viaţa cu aceeaşi îndârjire de a-şi apăra convingerile religioase, cu replici rostite printre dinţi, ferite cu grijă de pericolul de a păta imaginea celor “credincioşi şi buni”.
-Ar trebui să fie omorâtă cu pietre, ca o desfrânată!
-Nu avea cum să îi fie bine. A trăit în nepăsare şi în păcat.
-Copii nu erau botezaţi, ei nu erau căsătoriţi.
Necazul Mariei devenise exemplul târât prin mocirla tuturor intereselor de a a avea în mâini Adevărul. Câţiva ortodocşi aruncau vina asupra faptului că, pe lângă lipsa unei legături binecuvântate care să întemeieze o familie, cei cinci copii nu fuseseră creştinaţi. Enoriaşi ai bisericii baptiste îi contraziceau:de vină nu era lipsa botezului, căci acei copii trebuiau, în opinia lor, să ajungă să primească Botezul din propria iniţiativă, rostită cu buzele lor. De vină era faptul că Maria era botezată la religia ortodoxă, ceea ce pentru unii insemna că nu era botezată. Şi că trebuie să se întoarcă la Adevăr, să îşi schimbe convingerile. Dar Maria nu avea niciun fel de opinie în ceea ce priveşte credinţa, relaţia ei cu Dumnezeu.
De atunci, satul a rămas cufundat într-o continuă comparaţie, traversare înconştientă sau judecare inutilă a celui egal în faţa lui Dumnezeu. Până în acel moment, erau doar oamenii aceluiaşi sat, fără a şti prea multe unul despre religia celuilalt. Amestec de indiferenţă şi toleranţă. Puţini erau cei care işi iubeau aproapele dincolo de orice diferenţă. Poate că aceşti oameni mai ţinuseră în picioare satul.
În a opta vară de la toate aceste drame şi răutăţi, subiectele de discuţie erau împrospătate de venirea câtorva familii în sat.
-Mamă, crezi că ne va fi bine aici?
-Da, Rebeca, va fi bine. Dumnezeu e lângă noi, oriunde ne-am îndrepta paşii.
-Ştiu. Dar, mamă…
-Ştiu ce te sperie. Nu îţi face griji. Haide. E timpul să plecăm. Nu ar fi frumos să întârziem la biserică din prima zi.
Era prima lor duminică în acel sat. Pastorul nu a uitat să le facă o primire călduroasă şi să le prezinte familia ca fiind una binecuvântată. Rebeca se aşezase în ultimul rând, lângă mama ei, la fel de emoţionată. După învăţăturile acelei duminici, în faţa bisericii nu au întârziat reacţiile, întrebările, urările de bine , dar a preferat să se retragă. Stătea pe treptele bisericii şi privea multimea de chipuri necunoscute. Dar nu asta o speria. Fusese dintodeauna o persoană cu un caracter plăcut, era dulce, sociabilă. Dar o speria ideea de a fi privită altfel din cauza unor diferenţe pe care le considera irelevante atunci când venea vorba de aproapele ei. Ştia foarte bine că nu e suficient ca ea să fie tolerantă, că se putea aştepta la tot felul de reacţii ale celor din jur. Trecuse prin asta. Dar mai ştia şi că aceasta era calea “cea îngustă, dureroasă” despre care vobea pastorul şi pe care trebuie să o străbată cu credinţă.
După lungi minute de aşteptare privindu-şi părinţii,care primeau cu amabilitate urările de bine, oboseala s-a cerut ascunsă. O familie care părea de departe fericită şi unită, s-a apropiat cu gândurile cele mai bune.
-Rebeca?
-Da, eu sunt.
-Am venit să îţi urez bun venit. Sunt noul tău vecin. Andrei. Îmi pare bine!
Zâmbea încurcată. Era prima persoană care îi vorbea din mulţimea care roia în jurul părinţilor ei. I se părea un gest foarte frumos, l-a primit ca un copil naiv care vede în toate bunătate.
-Mulţmesc. Şi mie îmi pare bine! Cum ţi s-a părut cuvântul de azi?
-Presupun că a fost ziditor. Dar nu am fost acolo.
Îl privea încurcată.
-Sunt ortodox.
Amabilitatea şi zâmbetul nu îi pălise. O spusese cu o siguranţă şi linişte care a frapat-o. Brusc, temerile ei îşi pierdeau conturul. Şi gestul devenise în ochii ei şi mai frumos, mai special.
-Ah, scuză-mă. Nu am observat de unde ai venit.
-Nicio problemă. Erai foarte concentrată, acolo pe treptele bisericii.
-Să înţeleg că m-ai studiat suficient de mult până să tragi concluzia asta.
-Nu neapărat. Am spirit de observaţie.
Au izbucnit amândoi în râs. Niciunul nu se aştepta la aşa ceva.
-Trebuie să plec. Ne mai vedem. Mă bucur că te-am cunoscut.
-Şi eu mă bucur.
Andrei i-a strâns uşor mâna, i-a salutat părinţii, apoi s-a îndreptat cu restul familiei spre casă. Rebeca zâmbea . L-a privit până a dispărut din orizontul ochilor ei albaştrii.
Zilele toride de vară treceau fără a privi în urmă. Munca omului gospodar se împletea amonios cu rugăciunea şi binecuvântarea. Seara, drumul era în plin murmur. Într-o astfel de seară,Rebeca se întorcea de la biserică, însoţită de una din noile ei prietene, Salomeea. În timpul ultimelor discuţii din faţa casei ei, Rebeca observă în întuneric silueta unei fete care se plimba in mijlocul drumului. S-a oprit în faţa casei lui Andrei. Acesta a ieşit după cinci minute . A îmbrăţişat-o apoi s-au pierdut în intuneric.
-Unde merg?
-La o petrecere, în capătul celălalt al satului. Oameni fără minte. Nu au înţeles încă. Plecăm din lumea asta fără să luăm nimic de aici.
-Înţeleg… Cuvintele Salomeei deveneau un ecou pe care nu îl putea prinde din urmă. Privea înspre cei doi. Mergeau liniştiţi, se ţineau de mână.
-Sunt oameni care işi pierd viaţa pe distracţii. Nunţi, botezuri. Sunt alte petreceri. Oamenii beau, cântă şi dansează. Deşertăciune. Goană după vânt.
-…eu mă retrag. Noapte bună!
Toată seara s-a rugat pentru a-şi recăpăta liniştea, fără a şti exact ce o tulburase. Îşi lăsase capul pe pernă cu o uşoară dezamăgire. Îl credea altfel. Era greşeala de care nu se putea dezobişnui. Începea să -i dea dreptate Salomeei. În mijlocul acestor gânduri care nu îi dădeau pace, îi atrag atenţia râsetele ascuţite ale unei fete. Fereşte perdeaua şi îl vede pe Andrei. Avea pasul uşor, capul plecat. În urma lui, fata cu care plecase cu câteva ore înainte, ţipa şi râdea. Nu îşi putea ţine echilibrul foarte bine.
-Eşti un laş! Tu şi “cuminţenia” ta stupidă. De fiecare dată îmi strici cheful! Nici nu ştiu de ce mai vii dacă nu ştii să te distrezi. Mereu faci asta. Când mă distram mai bine. Data viitoare stai acasă. Sau mergi la biserică. Am observat că acolo îţi place cel mai mult. Mi-e milă de tine. Îţi pierzi viaţa rugându-te, mergând la slujbe şi tot felul de tâmpenii de genul asta! Sper să te trezeşti la realitate. Cât mai repede.
Andrei îşi continuă pasiv drumul. O conduce până în faţa porţii. Ea se apropie pentru a-l săruta. El o opreşte, o prinde de umeri, îi deschide poarta apoi pleacă spre casă. După ce Rebeca îl vede intrând în casă, se întoarce în camera ei şi îşi părăseşte tăria în braţele unui somn adânc.
Dimineaţa o mângâia cu puternice raze de lumină. Adormise destul de tarziu şi îi era greu să se ridice din pat. Devenise mult mai atentă când mama ei a început să vorbească despre Andrei.
-Mergem în vizită la părinţii lui. S-au comportat atât de frumos cu noi încât nu le putem refuza invitaţia. Vii cu noi?
-Nu, mai bine nu. Eu rămân în grădină. E o zi superbă.
Şi-a luat chitara, caietul cu cântări şi a ales să îşi petreacă dimineaţa acolo unde soarele îşi scutura pulberea. S-a aşezat în iarbă şi a început să cânte.
În dimineaţa aceea, Andrei stătea pe treptele din faţa casei. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la seara trecută. Era trist. Prietena lui îl sunase cu disperare. El nu îi răspunsese decât cu un mesaj.”Îmi pare rău că ţi-am stricat cheful. Nu se va repeta.” Mai trecuse o zi în care lumea încerca sî îi demonstreze ceva ce îl lăsa rece. Era mult mai simplu să accepte sau pur şi simplu să nu le pese. Doare mai puţin decât încăpăţânarea.
Înaintea unui oftat profund, gândurile i-au fost atrase spre un cântec şi o voce necunoscută: ”Să ştiu să iubesc, Doamne învaţă-mă…În loc de rău, cu bine să răsplătesc…”. Nu se aştepta la asta. Era Rebeca. Cu tălpile goale , cu o rochie galbenă de in, cu părul prins într-un coc din care evadaseră spre chipul alb câteva şuviţe rebele. De când o văzuse prima oară a realizat faptul că e o persoană profundă. De fapt, nu găsea cuvântul potrivit. Nu îl căutase cu adevărat. În tăcerea pe care o cunoştea doar el nu avea nevoie de “cuvântul potrivit”.Era sigur doar de faptul că nu era asemenea fetelor din sat, de religia ei. Ca de exemplu Salomeea. O fată draguţă. Până în momentul în care au făcut cunoştinţă. L-a umilit în faţa celorlalţi tineri spunându-i că nu e creştin, căci botezul lui din pruncie nu e dovadă de pocăinţă, nu are “valabilitate”. Că traieşte încojurat de inutilităţi. Momentul acela a durut atât de mult încât nu a mai vrut să o vadă. Şi-a dedicat o mare parte din timp studiind asemănări, diferenţe, interpretări, rădăcini. Nu din îndoială. Din nevoia argumentului. După aceasta, nu a putut decât să fie tolerant, dar, în acelaşi timp capabil să se apere. I se părea crud să fie nevoie de apărare când vine vorba de Dumnezeu. Dar la fel de crud i se părea să dea înapoi într-un astfel de moment.
Rebeca îi părea superbă. La cei douăzeci de ani, părea un copil care joacă pe degete eternitatea. Avea o piele albă, ochii de un albastru întunecat, profund şi misterios. Degetele lungi pe corzile chitării erau hipnotizante. În vocea ei era atâta iubire încât nu era greu de imaginat câtă virtute se ascundea în fiinţa ei.
S-a apropiat fără să ezite şi s-a aşezat lângă ea. Atunci vocea ei a început să tremure uşor, dar şi-a continuat ofranda. Andrei o asculta ca de pe marginea unui vis. Era mult prea târziu pentru a mai căuta explicaţii. Se îndragostise de ea, sincer, curat, iremediabil. După ce a terminat cântecul, Rebeca s-a afundat într-o tăcere pe care o prefera în locul oricăror cuvinte introductive. Stătea întinsă în iarbă, privea cerul şi simţea privirea lui Andrei aţintită asupra ei. Ziua aceea a trecut mult prea repede. Au cântat, au râs din tot sufletul. Apoi s-a lăsat seara şi Andrei s-a întors acasă. Dar înainte de a pleca, a privit-o în ochi apoi i-a sărutat fruntea.
-Viaţa noastră e o continuă luptă între ceea ce vrem, ceea ce simţim, ceea ce trebuie să facem. Sentimentele se cer ascultate. Raţiunea la fel. Să renunţi la unele sentimente pentru binele tău şi al celorlalţi, e un sacrificiu. Dar nu renunţa la raţiune. Găseşte un echilibru.
-Mulţumesc, mamă.
-Acum roagă-te, apoi mergi la culcare. Roagă-te şi va fi bine.
Zilele care au umat s-au scurs cu rapiditatea clipelor preţioase. Andrei devenise un prieten apropiat al familiei Rebecăi. Venea zilnic să o invite la plimbare, s-a lăsat convins să înveţe să cânte la chitară, petreceau ore întregi povestindu-şi viaţa, privind cerul din iarba fragedă ca visul unei iubiri adevărate. Se iubeau. Urmau să se căsătorească, îşi vedeau restul vieţii împreună. Şi se rugau amândoi pentru iubirea asta. În fiecare duminică mergeau împreună până în faţa celor două biserici. De acolo, fiecare mergea acolo unde îi era locul. Se întorceau acasă împreună. Conta prea puţin restul. În clipele de nelinişte, de frică, se linişteau unul pe celălalt:
-Dumnezeu ne vrea pe noi, vrea sufletul nostru. Finalitatea e sfântă. Până acolo, balanţa o înclină credinţa, iubirea, mila. Restul e diferenţă. Roagă-te şi va fi bine. Dumnezeu dă mai multă iubire decât merităm. Niciodată mai mult necaz sau durere decât merităm sau putem duce. Doar roagă-te şi ai încredere.
Prietenii lui Andrei au primit vestea cu indiferenţă şi au transmis-o ca pe o mare pierdere, cu toate criticile si ofensele de rigoare. Prietenii Rebecăi erau uimiţi şi nu vroiau sa se gândească la un posibil compromis din partea ei.
Niciunul nu deschise subiectul religiei dar îi frământa pe amândoi. Ştiau asta doar privindu-se. Nu mai dormeau nopţile. Încercau să se liniştească prin rugăciune, sperând la o soluţie. Cei apropiaţi au ales să îi lase singuri în decizia asta, convinşi că o vor lua pe cea mai potrivită, fără a şti însă, care e. Credinţa lor nu slăbise, dar teama creştea. Simţeau mereu datoria de a oferi explicaţii celuilalt fără a şti că nu erau cerute, că iubirea era iubire dincolo de toate. Atât.
Într-o dimineaţă în care toamna smulgea primele frunze, Rebeca îşi îmbrăca rochia albă.
-Sunt foarte fericită pentru că ai decis să faci pasul ăsta. Botezul este un moment important în viaţa fiecăruia.
-Mamă, crezi că va veni? I-am spus de decizia asta, s-a bucurat pentru mine, sunt sigură de asta. Dar nu ştiu dacă va veni.
Andrei ajunsese la biserică înaintea ei. Nici nu se gândise să nu fie alături de ea deşi o parte din ortodocşi spuneau că nu au ce căuta acolo, considerându-i cu cruzime, o sectă. Preotul şi pastorul încerca să îi împace şi să îi aducă la acceptare şi iubire.
Inima îi bătea cu putere văzându-o atât de frumoasă şi cunoscându-i sufletul atât de curat. A privit-o cântând, mulţumind, primind botezul, apoi Cina. A plâns, ştia că în sufletul ei trebuie să fie o emoţie uriaşă, nu îşi dorea decât să poată linişti furtuna prin care treceau cu greu amândoi. Şi să o poată avea lângă el. Nu avusese nicio reţinere în a merge la biserica, a participa la toate acele evenimente a se ruga împreună cu ei. Dar durerea şi-a făcut cuib adânc în momentul în care un predicator i-a anulat în faţa a zeci de oameni , religia, fără a şti însă de prezenţa lui. Tăria cu care îşi susţinea argumentele şi arăta religia ortodoxă ca fiind una a inutilităţilor l-a străpuns până în adâncul sufletului. Drumul spre casă a fost unul al durerii. Rebeca nu a putut sa nu simtă frământările lui. Ultimele cuvinte răsunau din sufletul amândurora:
-Niciunul nu putem renunţa le ceea ce suntem şi la drumul pe care suntem chemaţi, să ne lipsească binecuvântarea şi liniştea căminului. Pentru mine contează prea puţin diferenţele. Dar nu pot trece de la credinţa mea la o alta. Aşa cum nu mă pot naşte din nou, cu o altă inimă. Te iubesc din tot sufletul meu şi nu pot decât să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a sădit în viaţa mea iubirea adevărată. Nu ţi-aş putea cere să renunţi. Pentru că tu mi-ai întărit convingerea că atunci când iţi găseşti drumul, trebuie să îl urmezi şi să nu laşi pe nimeni să te distragă de la el. Dmnezeu trebuie urmat. Restul ni se va adăuga. Doar roagă-te.
Cinci ani mai târziu, Rebeca se întoarce în sat după o absenţă de 2 ani. În faţa bisericii se întâlneşte cu Andrei. El, alături de soţia lui, emoţionaţi, în aşteptarea primului copil. Ea,alături de soţul ei şi de micuţele Amanda şi Sara. Îşi zâmbesc, schimbă câteva urări de bine,apoi viaţa revine la conturul bine stabilit. Iubirea lor nu se ofilise deşi o dăruiseră unor oameni dragi cu care au decis să-şi întemeieze fiecare o familie fericită. Nu era nevoie de cuvinte. Privindu-se, înţelegeau că fericirea e o sumă, nu un întreg bine rotunjit, că fiecare e ciobul care lipseşte celuilalt.
Dragostea putea trece peste orice. Oamenii de fapt, în eterna lor libertate, pot trece peste orice. Dar, împlinirea nu vine din îndârjirea unei lupte inutile, ci din asumarea drumului pe care trebuie să îl urmăm.

Dandu Simona
(mai 2011)