Portret în frunza de piersic


Copilărie...alee plină de flori albe şi iz de simplitate. Oaza mea de linişte, clipa pe care o regret cel mai mult, cea care s-a prelis mult prea uşor pe lângă ceea ce credeam că mereu va fi de partea mea....Timpul...
„Nu ştiu cum sunt alţii”, dar eu pot zâmbi cu toată seninătatea atunci când mă gândesc la copilăria mea. Azi, totul imi cere parcă să o recuperez, sau să mă mângâi măcar cu aminitirea ei.
Copilăria mea a fost o incredibilă împletire între sărăcie şi iubire. Asta o face de mii de ori mai preţioasă.
Am fost primul copil al familiei, o familie întemeiată pe iubire...şi cam atât. Eram săraci. Mama trăgea cu greu de fiecare bănuţ ca ne ramână suficienţi pentru pâine. Şi când se întâmpla să rămânem fără bani, îşi dovedea talentul de „a se descurca în viaţă”. Făcea o turtiţă dintr-un pumn de făină pe care îl găsea în cămară şi mi-o dădea mie. Şi viaţa mea era minunată. Nu ştiam grijile lor. Erau la început de drum, mama schimbase locurile de muncă de câte ori era nevoie, dar nu accepta nicicum ideea de a nu avea unul. Tata, muncea la fel de mult. Şi, dacă nu se iubeau atât de mult, probabil că nu am fi trecut peste toate aceste lipsuri.
Pentru mine conta prea puţin faptul că nu aveam un loc care să ne aparţină, că nu aveam decât strictul necesar.Copilăria însemna pentru mine altceva, trebuia doar să mă priveşti şi ştiai că sunt un copil fericit.
Primele amintiri îmi stârnesc şi azi zâmbetul....
Copilăria mea era imaginea unui zâmbet larg, aparent forţat, al unei fetiţe de trei ani, cu părul scurt, fruntea lată, ochi verzi, mândră de tortul pe care îl credea cel mai frumos şi de rochiţa de culoarea piersicii, cea care s-a dovedit a fi mult mai sugestivă pe o păpuşă la fel de înaltă. De atunci nu am mai îmbrăcat-o. Aveam, în schimb, cea mai elegantă păpusă.
Îmi plăcea enorm de mult să mă joc, stăteam în acelaşi bloc cu o mare parte din cei de o vârstă cu mine. Şi petreceam întreaga zi jucându-mă. Să fiu ţinută în casă era un risc destul de mare. Căci stricam tot ce îmi ajungea în mâini, făceam o dezordine de nedescris. Fiind artistă de mică, (asta îmi plăcea să cred că sunt), nu m-am sinchisit să îmi folosesc talentul pictând pereţii. Grav era că mi-a venit ideea după ce părinţii terminaseră de zugrăvit. Şi nu era tocmai vopsea, ci mâncare. Dar cum putea mama să fie nervoasă când îi ofeream o privire nevinovată? Obişnuiam să mă pun în pat şi să mă prefac că dorm. Eu, care nu suportam somnul de amiază. Ăsta era semnalul de alarmă. Mama ştia mereu că ascund ceva dacă mă vedea atât de liniştită.
Tata era marea mea pasiune, şi eu, slăbiciunea lui. În serile în care trebuia să se întoarcă de la serviciu la ora zece, mama îl aştepta cu nerăbdare. Nu am înţeles niciodată cum îl putea iubi atât, îi făcea surprize, era ca o adolescentă. Când am înteles, nu am putut decât să imi doresc şi eu un asemenea noroc. Dar eu nu puteam fi mai prejos. Toată ziua căutam prin dulapurile mamei ce avea mai frumos şi deveneam un amalgam de fulare, fuste, bluze. Stilul meu nu trecea neobservat, mai ales de mama: ţinteam mereu spre primele piese. Le trăgeam din dulap nerăbdătoare, iar restul hainelor, ei bine, ajungeau mereu pe jos. Dar de asta se ocupa mama.
-Simona, schimbă-te şi nu mai face mizerie. Ştii cât mă chinui să împărturesc după tine?
-Lasă-mă, mami, vreau să fiu la modă...
Şi toată seara mă plimbam prin casă cu pantofii mamei(aveam piciorul cam jumătate din cât ar fi trebuit pentru acei pantofi), aşteptându-l pe tata, să mă vadă în toată splendoarea, şi îmi spună că sunt frumoasă. Şi mă aşezam pe dulapul cu încălţăminte din hol, şi aşteptam. Mama, din bucătărie, mă ţinea de vorbă, dar fără rezultat. Adormeam înainte de termen, în fiecare seară.
Tot tata era cel la care credeam că o să găsesc alinarea atunci când mama mă certa. Sau mă ameninţa cu lingura de lemn. Săream în gâtul lui şi plângeam din tot sufeltul.
-„Tati, mama bate cu linguia...tras ochiţa pân` a pachet.” Erau clipele în care încercam să îi explic cum îmi trageam rochiţa până la parchet ca să nu ma bată. Îmi lua mereu apărarea. De fapt, asta vroia să cred.
Mai târziu, au început călătoriile. Când vedeam că tata se pregăteşte de plecare eram de neînduplecat.
-Unde mergi, tati?
-Până la bunica.
-Vin şi eu!
-Nu poţi. Nu avem maşină. Merg cu autobuzul.
-Şi ce? Vin cu tine. Să nu te plictiseşti.
Îi era imposibil să îmi spună NU. Dar nu cred că a regretat vreodată faptul că m-a dus cu el peste tot. Oriunde era, în autobuz, în maşini de ocazie, îi spuneam poezii, cântam, îl întrebam o mulţime de lucruri. Nu tăceam o clipă. „Tati, uite crucea de pe munte, o văd deja”, „tati, povesteşte-mi ceva”, „hai să îţi cânt ceva”, „tati, s-a terminat linia albă, cum o să vadă nenea ăsta pe unde să meargă daca e întuneric? Eu nu mă culc. Stau să urmăresc linia”. Da, eram în stare să fac orice muncă numai să stau cu el.
Mama era mai blândă decât părea. Dar ţinea la disciplină, spre deosebire de tata care îmi era complice în multe năzbâtii.
Pentru că nu aveam suficienţi bani, îşi folosea iuţimea mâinilor şi îmi împletea tot felul de bluziţe, rochiţe, căciuli, fulare. Era enorm de fericită când termina o piesă. Mă îmbrăca în galben, roz, verde, aveam bluzite cu ursuleţi, fluturaşi. Era uimitoare.
Cel mai greu i-a fost să mă lase singură în dimineţile în care trebuia să lucreze. Căci nu ne puteam permite să stea acasă. M-au lăsat la creşă trei zile. Doar atât, nu puteau să doarmă nopţile şi să se întrebe ce fac eu, dacă mă strânge cineva în braţe. Şi, spate în spate, plângeau pe ascuns. Bănuielile lor au fost întemeiate. Căci atunci când au venit să mă vadă, le-am auzit vocea şi mi-am făcut drum printre copii până la tata. Şi odată ajunsă la gâtul lui nu mi-a mai dat drumul. M-a dus acasă în braţe, mă strângea lângă el, învelită în haina lui, cu picioruţele goale.
După asta, au urmat inevitabilele nopţi de frică. Mama aşeza perne şi pături lângă patul meu şi apoi pleca la serviciu. Era îngrijorată. Eram prea mică pentru aşa ceva. Când mă trezeam, mă speria lumina de la stâlpii de pe merginea străzii, lumina lor prin frunza florii din cameră. Mi-era foarte frică. Atunci am început să îmi cânt ca să adorm.
Tot copil eram şi când l-am demascat pe Moş Crăciun. Nu cred că se poate uita un moment ca acela. Era ziua în care Moşu` venea la serviciu la tata, pentru toţi copii celor care lucrau acolo. Nu îmi amintesc câţi ani aveam atunci, dar aveam o codiţă în vârful capului şi bluziţa cu ursulet, făcută de mama. Când mi-a venit rândul, i-am spus Moşului o poezie şi i-am recunoscut ceasul. Era vecinul care stătea vizavi de noi. În drumul de la Moş Crăciun la tata, cu o exuberanţă şi o superioritate de om inteligent, l-am deconspirat.
-Tati, ăsta nu e Moşu`! Ăsta e vecinu`!
Părinţii au început să râdă.
-Ce fetiţă isteaţă!
Dar copii au început să plângă. Eu râdeam. Mi se părea că cineva a vrut să mă păcălescă şi mi-a adus un Moş fals. Şi am gustat gluma.
Timpul trecea, am rămas în aceeşi atmosferă caldă a familiei. Dar în afara ei naivitatea şi sensibilitatea mi-au adus multe dezavantaje. În certurile cu ceilalţi copii, trupa noastră de luptători pierdea mereu un soldat. Pe mine. Căci ajungeam acasă mereu cu „capul spart”, cu buza ruptă. Mama mă considera „un adevărat băieţoi”. Jucam forbal cu baieţii, aveam mereu genunchii plini de vânătăi. Îmi lipsea delicateţea unei domnişoare. Cred că a fost mai bine aşa.
Eram un copil prea bun. Nu ştiam ce era răutatea. Când am aflat, am devenit un copil timid, închis. Şi brusc, când a ajuns la şcoală, Simona, fetiţa care fugea dintr-o parte în alta, care nu putea fi chemată în casă, căreia îi plăceau oamenii glumeţi, a devenit tăcută. Atât. Nu am spus nimănui că mă simţeam marginalizată, nu eram populară, nu aveam un grup de prieteni. Nu mă certam cu colegii, dar nici prieteni nu îmi erau. În cazul meu, sensibilitatea şi fragilitatea erau la putere. Iar băiatul de care îmi plăcea, avea în jurul lui cele mai frumoase fete din clasă.Iar eu, ei bine, nu eram tocmai frumoasă. Mi se părea o tragedie. Azi, râd în hohote.
Când aveam şase ani şi jumătate, s-a născut surioara mea. Când am ajuns acasă, şi am văzut-o, am început să plâng. M-am aşezat lângă pătuţ şi de atunci, nimeni şi nimic nu a putut să ne mai despartă.
Găbiţu. Aşa îi spuneam. Era superbă, rotunjoară. Era mândria mea. Dar eram prea închisă ca să îmi exprim măreţia sentimentelor. Aveam grijă de ea, şi o lungă perioada de timp în care mama lucra multe ore pe zi, în clasa a doua şi a treia, eu am avut cea mai multă grijă de ea . Frântă de oboseală, trebuia sa o iau de la grădiniţă, să o duc acasă, să o schimb, să îi dau mâncare. Ca o mamă.
Şcoala îmi oferea satisfacţia lucrului bine făcut. Mereu am dus note bune acasă. Şi învăţam pentru ca ei să fie mândri de mine. Îi iubeam enorm de mult.
Cel mai important moment din copilăria mea a fost acela în care L-am simţit cu adevărat pe Dumnezeu în preajma mea. Atunci când am desoperit că nimic nu e mai frumos decât să Îi cânt. Eram copil. Şi sub mâna Lui, copilăria mea a prins culoare. Nu a mai contat că eram poate diferită de majoritatea fetelor, că nu eram la fel de populară, a contat doar încrederea şi iubirea Lui, faptul că ştiam, în sfârşit, cine sunt şi încotro să mă îndrept. Atunci am înteles de fapt că eram binecuvântată, eu, familia şi întreaga mea copilărie.
Un copil nu înţelege ce înseamnă copilăria. Ăsta e farmecul ei. Nu se poate autocaracteriza. O trăieşti, şi-atât.
Azi, scriind aceste rânduri şi depănând amintiri, nu mi-e greu să recunosc că mi-au scăpat lacrimi de dor. Dor de tot ce am avut mai sincer şi mai adevărat în viaţa mea. Noi, oamenii credem că timpul ne dă întelepciune, curaj, capacitatea de a iubi cu adevărat. Dar avem curaj? Să cântăm, să dansăm, să râdem din tot sufletul, asemenea unui copil? Avem întelepciune? Mai putem noi spune o vorbă frumoasă şi să oferim o mângâiere sinceră celui pe care îl vedem supărat? Ca un copil care te gâdilă cu mânuţa fină pe faţă şi ţi-e imposibil să mai fii trist? Mai putem noi spune „te iubesc” din tot sufletul şi să sărim la gâtul celor pe care îi iubim şi să le dăm un sărut apăsat şi dulce pe obraz? Mai putem împreuna mâinile plini de emoţie, şi fără să ne ascundem, să spunem „Înger, îngeraşul meu”? Sa ne fie frică de „Doamne Doamne”, să ne chinuim să facem corect „cruciţa”? Să salutăm respectuos, să spunem „Mulţumesc”?
Am crescut, spunem că ne-am maturizat. Dar consider că uneori doare. Doare lipsa copilăriei fără griji, plină de bogăţia unui suflet naiv, deschis la tot ce e bun. Doare şi incapacitatea de a ne întoarce la copilul din noi.
„-Te privesc ca printr-un văl, ştiu că îţi lipsesc. Ochii tăi nu mai sunt la fel de verzi, ţi-e teamă să ieşi din tine şi să faci totul în jur să fie senin. Te cunosc...am fost în tine tot timpul. De ce nu mă laşi să ies? Haide, melodia noastră încă se mai aude. Lasă-mă să ies, mă voi aşeza înaintea ta, promite-mi că vei dansa, din nou....
-Oh, aleea mea cu flori albe, aruncă-te la picioarele mele, şi ajută-mă să mă împiedic de graniţa timpului, să cad în braţele tale. Şi toate florile să ne acopere în dansul nostru mult prea scurt..mult prea departe...mult prea frumos ca să renunţ la el...”

Dandu Simona
(martie 2011)